Si uite asa v-am fumat pe toti...

Daca as fi fost tu nu m-as fi comportat ca mine, pentru ca sunt tu, dar de fapt tu nu stii ca eu sunt de fapt chiar tu, un "tu" in devenire...sau cel putin asa as fi vrut...da chiar as fi vrut...iar acum imi exprim nemultumirea pe aceasta pagina web care curand va disparea complet de pe fata Pamantului...da, chiar as fi vut sa am mintea ta, corpul tau, reatiile tale cu "alte persoane", da, cu alte anumite persoane, dar ma rog...daca as fi aspirat toata viata dupa imposibilul "excelsior" pe care nu-l voi atinge niciodata, atunci nu as mai fi putut tanji dupa esenta vietii pe care fiecare dintre o suferim, o traim, dar in mare parte o simtim...nu-mi place sa simt asta. dar nu depinde de mine. Eu stiu mai bine ca oricine care e adevarul despre fiecare dintre noi, pentru ca va citesc in ochi. Pentru mine sunteti ca o carte deschisa pe care nu o mai inchid niciodata...nici macar cand dorm. Stiu care e adevarul despre forme perfecte, greu de atins, stiu ce si cat putem suferi si din alte puncte de vedere, cel putin noi, fetele. Ce tanjeala inutila cand si ca imposibilul este singurul pe care nu il pot atinge. Nici macar pe aproape. Ce mai inseamna sa fii realist in zilele noastre? Eu stiu. Traiesc in realitatea reala si daca vreau sa fie imaginara atunci o fac virtuala. Daca inca nu v-ati prins inca, va zic ca daca vreti puteti si transforma, comparand ... Cu ce? Cu vechile si prafuitele sentimente de dorinta de a avea si noi un tezaur romanesc in sufletul nostru. Nu zic sa fiti patrioti si nici sa va iubiti pamanturile natale mai mult decat simpla privire "dragastoasa" pe care i-o acordati asfaltului din fata blocului...nu, nu zic asta. Zic sa nu fiti mandri ca sunteti romani. Vedeti? Incerc sa va inoculez in mod indirect si subtil ceva in cap si voi ma ascultati, dar de inteles nu intelegeti ce tot vorbesc eu pe aici...Si ce daca? Nici macar nu va straduiti...e o ambiguitate continua...linia unduioasa a vietii va va trada ca si in cazul meu. De ce? ... pentru ca am visat prea mult cu ochii inchisi la ceea ce eu numesc "departe"...foarte departe. Si vin aici si ma plang de durerile mele comune, care totusi sunt ale mele, imi sunt particularizate in ADN, dar cine mai stie cine sunt si ce am fost de fapt? In schimb stiu ce voi fi. Un nimic la fel ca si inainte. Deci practic stiu ce a fost pana in secunda asta, dar nu sunt sigura si zic ca nu stiu. Fiinta incapabila sa se exprime in propria minte...ecranul din spatele fruntii mele e ON tot timpul si ruleaza realitatea...dar oare pe cea care trebuie? Nu stiu si asta chiar nu voi stii never ever...Si cui ii pasa?
Iar acum zic, uimita...Despre ce vorbeam?