Si ma tot invart in jurul degetului si vad lumea doar plina de defecte asa cum si este, dar parca tot mi-as dori sa o vad cu alti ochi ... Evident ca nu pot.
Sperante si vise naruite ... cam as s-ar rezuma viata mea. Aripi taiate cu cruzime, din radacina, extragand seva bunatatii si inocentei ce le umplea de vigoare ... Fixez cu privirea un punct imaterial din camera mica si stramta in care imi plang de mila 12 din 24,cred ... Vad aceiasi pereti everyday si mi-ar placea sa spun ca sunt altfel si ca imi inspira diferite emotii, dar nu e asa ... Reprezinta aceeasi pata de culoare monotona, vernil si seaca, care acopera doar un strat stupid de beton gri ca viata mea ... Si sufletu-mi-e cimentat ... Ma lasa mai rece ca vremea de afara, care, paradoxal, constat ca imi prieste ... Vremea ... aia imi prieste ... Nimic altceva ...
M-as incadra intr-un interval infinit de puncte de suspensie daca as putea, caci eu apartin lucruri nedefinite, efemere ca fericirea ce-mi invada odata sufletul, dar care l-a parasit demult, demult.
E sec si negru totul in jurul meu si nu mai pot iesi din aceasta sfera. Am ajuns in momentul in care culorile imi inspira neincredere, o incontinuitate a vietii mele in prezentul care trece in domeniul trecutului cu fiecare secunda care trece si care totusi se continua intr-un anume viitor trecut. Caci a trecut si stiti prea bine asta.
Cu mintea prin ploaie imi inmoi oboseala ce s-a acumulat, stresul ce imi invadeaza creierul ce trece prin clipe si secunde infinite. Ca si cand timpul s-ar tot lati si totodata, stramtora.
E o prisma cu o mie de fete care imi strabate razant sufletul ca un uragan, o prisma in care se aduna amintiri si ... lucruri ... la care tin in mod diferit. E o diversitate ce inunda o zi frumoasa de toamna care se termina la fel cum si timpul se termina, caci se termina si stiti prea bine asta .... Dar toate fara sfarsit.
E ca si cand ai spune ca infinitatea e interminabila, dar intr-un mod terminabil. Si totusi "bil" in seamna "care poate fi". Deci e cu doua taisuri, e probabil, nu e sigur.
Dar de fapt ce tot "E"? ... Orice ar fi, e fara sfarsit ...
Vroiam doar sa subliniez ca s-a topit zapada :)) ... Dar acum, serios, am si mancat-o x_X ... u got it ...
Mana rece e o placere care mangaie o frunza la fel de rece ....
Ii simt cum se aseaza pe pielea mea, cum imi mangaie fata rosie si rece ... sub manusile cu puf se ascund maini firave care ar vrea sa ii atinga, dar ceva nu merge ... Oare ce?
E intuneric si afara si in camera si in sufletul meu pustiu, maturat de o vijelie puternica de sentimente, pe care nu o inteleg, dar o las sa ma zapaceasca, sa imi dezbine incet particulele, sa muste din mine ca dintr-un fruct zemos, sa se linga mai apoi pe buze si sa ranjeasca in fata trupului meu timid, slabit, fara puteri ... 
De asemenea, am fost placuta surprinsa de faptul ca multi elevi se implica in actiuni caritabile, din proprie initiativa, inclusiv multi mesotisti ( nu neaparat pentru Hospice ). Un exemplu bun de astfel de elev care prezinta, as putea spune "tot tacamul", este colega mea, a noastra, Mara. Eleva olimpica a colegiului de renume "Dr. Ioan Mesota", aceasta este voluntara la Crucea Rosie si de astazi, alaturi de mine si probabil de multi altii, si la Hospice.
Firstly, am constatat ca nu stiu data infintarii propriului meu blog, nu stiu deci nici cand ar trebui sa il sarbatoresc si cu toate astea imi este mult prea lene sa aflu.