Peste copacii aproape dezgoliti, peste nudul lor maroniu, se astern picaturi mici de apa, care ii inconjoara ca o coroana de frunze nepalpabila, o coroana care le intregeste crengutele zgribulite de frig.
Si in intunericul noptii, stau si privesc la luna si la stele, cu gandul afundat intr-o mie de probleme, dar ceata de afara imi invadeaza si mie sufletul, invaluindu-l cu o aura de mister ce ma adoarme, ma raceste ...
Mi-e frig, dar si sila sa ma mai gandesc la asta ... O iau asa cum e ... Oricum frigul din interior nu se poate "vindeca" asa de usor.
E intuneric si afara si in camera si in sufletul meu pustiu, maturat de o vijelie puternica de sentimente, pe care nu o inteleg, dar o las sa ma zapaceasca, sa imi dezbine incet particulele, sa muste din mine ca dintr-un fruct zemos, sa se linga mai apoi pe buze si sa ranjeasca in fata trupului meu timid, slabit, fara puteri ... E ca o potiune, ca un drog, pe care le iau pentru a uita de cele de peste zi, dar, in mod paradoxal, mai mult imi aminteste de acestea ...
O luminita se iveste la fereastra mea si strapunge geamul, invadeaza un colt intunecat al camerei si o strabate repid si ireversibil. Faruri de masini, zgomote ... fundalul naturii de afara vajaind inauntru si nelasandu-ma sa adorm. Sau poate ca o face ... e ca o muzica a Mamei Natura, care priveste cu amaraciune in suflet cum toamna a plecat si ne-a lasat de izbeliste ...
Numai ceata a mai ramas sa ne aminteasca ca a fost odata toamna prin aceste tinuturi ... Ceata care odinioara ne invada plamanii, acum e chiar necesara pentru supravietuirea noastra ... sau doar a mea ...
E indispensabila ...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu