A sosit vremea razbunarii, cand trebuie sa muscam cu pofta din cerul care cade peste noi...
Lasa-l sa cada asa cum si lacrimile tale s-au scurs neincetat pe pardoseala dormitorului si s-au dus in adancuri...
Nu poti vedea ce e dincolo, dar o poti simti, caci iti curge prin vene si tu nici nu stii de ea...
Ia cutitul si infinge-l adanc in inima ca si cand ar fi pentru ultima oara cand o faci...
De parca nu o vei mai face...
Nu glumi, i-ati pastila si dormi linistit ... nu vei muri chiar acum, ci in viitoru' apropiat...
Caci frunzele din copacul vestejit nu au murit de cum au cazut pe pamantul umed, ci s-au razvratit in durere, necaz, cu o bruma de fericire patrunsa in sufletul rece...
Fantomele noptii te vor lua in metamorfoza lor continua...
Ai sa dispari in transformarea lunii, iar coltii te vor patrunde adanc...
Fumul diminetii se scurge la fel a nisipul din clepsidra...
Trece si te calca in picioare, iar tu ramai ghemuit pe jos, in frigul nepototolit al noptii..
Te zbiin amarul nesect...e izvorul tau de "fericire,
Off, Rares, imi pare rau, nespus de rau ca ai ratat prima ploaie de primavara. E drept ca a fost scurta, poate insesizabila pentru unii, dar a fost ... a fost şâroasă.
Ma simt ca intr-un vis in care plutesc alaturi de Mama Natura. De fapt, sunt parte din ea. Si totusi parca s-ar da o lupta in mine din care vrea sa iasa doar Primavara ...
Soarele insa pe-afara nu se arata, ceea ce nu e chiar atat de rau ... dar mi-ar placea sa ii simt razele incalzind picuri de ploaie ... cat de Frumos!
Vreau si eu acolo!
Nu am prea multe cuvinte de scris pe aici, poate doar sa impartasesc sentimente minunate cu voi. Da, asta e perfect! <3<3
Trecand astazi prin gerul naprasnic, am observat ca niste vrabiute ciripeau de nebune si faceau un zgomot infernal, in contrast cu intregul peisaj. Asta cu siguranta m-a facut sa zambesc :).
Mi-am amintit cu nostalgie de primaverile alea pierdute in lumina soarelui pe care de altfel il urasc. Dar parca mi s-au mai inmuiat sentimentele ...
Intr-a sasea, cand temele erau ultima mea problema, cand era febra Puya-"Undeva in Balcani" si Parazitii-"Daca as fi pentru o zi presedinte" ma bucuram cu adevarat de razele soarelui care intrau pe fereastra camerei mele si ma inveseleau. Eu, soarele si melodiile acelea funny dansam impreuna in camera mea, fara sa imi pese ca in cateva minute trebuie sa incep sa ma pregatesc de scoala. Aveam doar zambetul pe buze, iar acum cand imi amintesc efectiv imi vine sa ma plang. De ce?
Pentru ca sufletul meu nu era incarcerat in niciun fel si pur si simplu aveam o senzatie atat de placuta ... good feelings ... Prea frumos era ... era ...
Ooo si de asemenea, diminetile in care trebuia sa ma trezesc pe la 7 ( doar asa ca un moft de-al meu ) si ma trezeam pe la 8:30, iar primul lucru pe care il faceam era sa imi iau iaurtul de gresat din frigider, sa il amestec cu putina cacao si sa il savurez in fata televizorului. In fiecare zi, pana sa plec la scoala, urmaream ABSOLUT toate emisiunile de pe Travel 'n' Living, chiar daca aveam teme de facut. Oricum le faceam, mai in graba mai in serios, si tot note bune luam :D. Si soarele era prezent, dar si patul care ma imbia sa mai stau "in vizita" pe la el ...
Cat de frumos si de placut era ... Si ce senzatie uluitoare si inexplicabile am in suflet cand ma gandesc la toate aceste lucruri care pot spune ca m-au marcat intr-un fel sau altul ... Prea, prea frumos ...
Nu stiu de ce zic asta, dar VREAU SA VINA PRIMAVARA!!!
Vreau sa renunt la haina groasa, sa imi iau balerinii si zambetul pe buze, sa imi iau bijuteriile preferate si ghiozdanul in spate si ma merg cu muuuuulta voiosie la scoala ... Dar tot nu va mai fi la fel ... Era asa de frumos cand aveam ore dupa-amiaza ... ala era tot farmecul, plus autobuzul aglomerat :)).
Vroiam doar sa subliniez ca s-a topit zapada :)) ... Dar acum, serios, am si mancat-o x_X ... u got it ...
Acum nu mai are niciun farmec ... e doar o balta mare prin care se plimba sutele de oameni grabiti ... sute de cizme si ghete murdare, sute de picioruse ude :( ...
Astazi a fost inmormantarea unui profesor respectat al colegiului nostru, domnul prof. Bodea Valentin - un mare patriot - care a facut multe in slujba acestei scoli. Poate ca acum o vegheaza de sus.
Viata asta, cum ne IA ... fara sa intrebe, fara sa ii pese. Din tarana am rasarit, tot in tarana ne intoarcem. True, true ...
Nu vreau sa plang sau sufar, pentru ca, desi sunt o mare pacatoasa, nu mi-e frica de moarte :P.
Mdaa, cam atat am avut de spus ... in amintirea unei personalitati ... :(
Vaai, ce dor imi era de net si de putina socializare :)). Amortisem in starea de matematicoza acuta :)).
Vaai, ce dor imi e .... de scoala ?? Neeaahh :P.
Dar cu siguranta imi e dor sa adorm cu caietu' de geografie pe piept ... cand vad fraza asta scrisa, imi cam piere din siguranta :).
Ascult o melodie superba luata de pe blogul lui Rares si probabil, descoperita de Anna --> "Englishman in NY" ... nu imi vine sa cred ca o canta STING ... Vaai! E superba <3<3<3.
I can't believe! Nu am chef sa scriu nimic melancolic! :O Oare de ce melodia asta ma duce cu gandul la Carturesti? :))
Ce stare placuta si ametitoare. <3 it.
Iar acum ... pam ... pam ... pam ... niste creatii proprii :)):
Cat de mult mi-as dori sa pot deschide portile sufletului meu si sa privesc inauntru cum se asterne toamna peste el. Sa vad cum pulseaza sangele prin vinele frunzelor ruginii, sa vad cum scoarta copacilor se umezeste, sa vad cum rasina se topeste sub puterea ploii...
Atatea ramuri, atatea suferinte si dureri stinse cu melancolie si o melodie de suflet....
Izvoare nesecate de lacrimi fierbinti care imi racesc trupul, in bataia vantului....
Un camp infinit de umbre ce pier sub cerul intunecat....
O padure plina de mister in care raul si Binele nu exista....
Pasarile vazduhului ciugulind piesele puzzle-ului in nuante de mov....
Ajuta-ma Doamne sa inteleg cantecul ploii care rasuna neincetat in urechile mele....
Natura ma alinta cu un cantec de leagan in timp ce somnul ma infioreaza ... e un cutremur si un vartej totodata....
Am gasit cheia care opreste timpul, cel putin pentru mine .... Daca ploaia s-ar opri, atunci si eu as inceta sa traiesc, as ingheta in puterea emotiei si fanteziei .... Mana rece e o placere care mangaie o frunza la fel de rece ....
E mai mult decat teama si nesiguranta .... e obisnuinta :):):)
Si DA, eu totusi zambesc cand privesc acest tablou zapacit conturat doar de sentimente .... si asta chiar daca esenta fuge de mine asa cum fuge si mercurul prin fata acelorasi ochi infiorati ....
O postare pătătă de raţiune imperfectă ....
Iar acum, ceva cu totul special mai ales pentru cei care iubesc Ploaia:
Peste pamantul umed se aseaza picuri din zambetul meu sters si evaporat demult, mult timp ...
Ii simt cum se aseaza pe pielea mea, cum imi mangaie fata rosie si rece ... sub manusile cu puf se ascund maini firave care ar vrea sa ii atinga, dar ceva nu merge ... Oare ce?
Ma ascund sub crengi parasite, peisajul este ponosit .... Este ca o bucatica dintr-un alt timp care tot revine si imi acapareaza campul vizual ... sub genele mele stau sa curga lacrimi fierbinti ... creneluri pe obrajii mei ... ca o masca.
Un zambet se intrezareste totusi si imi cresteaza ca o sabie pometii, ochii, gura.
Ploaie
Ploaia, buruiană deasă,
Vrea pământ de cer să ţeasă,
Si pe vechi şi-atâtea căi
Ploaia şterge paşii tăi ...
Pe unde-am iubit odată
Creşte buruiana beată,
Părul tău se stinge-n ploi,
Nu mai ştim nici noi de noi,
Si ca ploaie, şi ca vânt,
Ne tot pierdem în pământ ...
Tristetea e o melancolie a sufletului etern, pe cand melancolia e o tristete a sufletului efemer ;) ...
Peste copacii aproape dezgoliti, peste nudul lor maroniu, se astern picaturi mici de apa, care ii inconjoara ca o coroana de frunze nepalpabila, o coroana care le intregeste crengutele zgribulite de frig.
Si in intunericul noptii, stau si privesc la luna si la stele, cu gandul afundat intr-o mie de probleme, dar ceata de afara imi invadeaza si mie sufletul, invaluindu-l cu o aura de mister ce ma adoarme, ma raceste ...
Mi-e frig, dar si sila sa ma mai gandesc la asta ... O iau asa cum e ... Oricum frigul din interior nu se poate "vindeca" asa de usor.
E intuneric si afara si in camera si in sufletul meu pustiu, maturat de o vijelie puternica de sentimente, pe care nu o inteleg, dar o las sa ma zapaceasca, sa imi dezbine incet particulele, sa muste din mine ca dintr-un fruct zemos, sa se linga mai apoi pe buze si sa ranjeasca in fata trupului meu timid, slabit, fara puteri ...
E ca o potiune, ca un drog, pe care le iau pentru a uita de cele de peste zi, dar, in mod paradoxal, mai mult imi aminteste de acestea ...
O luminita se iveste la fereastra mea si strapunge geamul, invadeaza un colt intunecat al camerei si o strabate repid si ireversibil. Faruri de masini, zgomote ... fundalul naturii de afara vajaind inauntru si nelasandu-ma sa adorm. Sau poate ca o face ... e ca o muzica a Mamei Natura, care priveste cu amaraciune in suflet cum toamna a plecat si ne-a lasat de izbeliste ...
Numai ceata a mai ramas sa ne aminteasca ca a fost odata toamna prin aceste tinuturi ... Ceata care odinioara ne invada plamanii, acum e chiar necesara pentru supravietuirea noastra ... sau doar a mea ...
Cu toate ca in ziua de astazi oamenii nu isi mai vad capul de treburi, iar timpul ii preseaza non-stop, am fost bucuroasa sa aflu ca voluntariatul nu a murit inca si ca oamenii, de orice varsta ar fi ei, se implica in actiunile de caritate, care implica bucuria intregii comunitati.
Dupa cum probabil va-ti dat seama, am reusit sa devin si eu, un membru Hospice. Desi am petrecut un timp foarte scurt in respectiva cladire, nu am putut sa nu observ un panou mare pe care erau asternute fetele zambitoare ale multor oameni, nu neaparat de nationalitate romana, care se bucura alaturi de toti ceilalti voluntari de faptul ca, prin actiunile lor, reusesc sa aduca acelasi zambet pe fetele altora de varsta lor si nu numai. De asemenea, am fost placuta surprinsa de faptul ca multi elevi se implica in actiuni caritabile, din proprie initiativa, inclusiv multi mesotisti ( nu neaparat pentru Hospice ). Un exemplu bun de astfel de elev care prezinta, as putea spune "tot tacamul", este colega mea, a noastra, Mara. Eleva olimpica a colegiului de renume "Dr. Ioan Mesota", aceasta este voluntara la Crucea Rosie si de astazi, alaturi de mine si probabil de multi altii, si la Hospice.
In ce consta acest voluntariat?
In primul si in primul rand reprezinta o satisfactie personala, iar in al doilea rand, orice gest din partea oricarui om de buna credinta inseamna o viata mai usoara pentru cei carora Dumnezeu "i-a inzestrat" cu o cruce mai grea decat a noastra, a tuturor. Pentru ca nu iti e totuna daca urmeaza sa mori peste cateva decenii sau poate peste cateva luni.
Ma simt datoare fata de comunitatea brasoveana, in special si de aceea am dedicat aceasta postare unui act nobil, caritatea, sperand ca cei care o vor citi sa inteleaga importanta voluntariatului si a sprijinului de orice fel pentru cei care au nevoie mai mult ca niciodata de o mana de ajutor.
Voi reveni cu o postare despre ce inseamna cu adevarat sa ai suflet. O poveste reala.
